Bârfa ca fapt social total - MIHAI S. RUSU

A-ți bârfi semenii este cât se poate de uman, într-o dublă înțelegere: uman, în sensul de comun, banal, obișnuit tuturor oamenilor, dar și uman, în sensul de diferențiator care particularizează omul de alte forme de viață. Bârfa este, pe de o parte, o constantă antropologică și o universală culturală: cu greu poate fi imaginată o societate-fără-de-bârfire, o comunitate socială din viața căreia bârfa să lipsească cu desăvârșire. Pe de altă parte, bârfa este și unul dintre acele aspecte care ne umanizează: umanitatea noastră ca specie derivă, în bună măsură, din amalgamul de gândire abstractă, limbaj, sociabilitate și conștiință morală. Bârfa este un produs derivat al acestor înzestrări socio-morale și lingvistice ale ființei umane. Textul de față analizează bârfa ca „fapt social total”, mai exact ca „o activitate care are implicații la nivelul întregii societăți, în domeniile economic, legal, politic și religios” (Mauss). Plecând de la aceste premise, voi explora sursele ostilității teologiei față de bârfire și voi arăta cum au eșuat tentativele religioase de construire a unor comunități (dis)utopice lipsite de bârfă. În final, voi argumenta, în contrasensul consensului cultural, că o anumită formă de bârfire – actul de vorbire care evaluează moral negativ un terț absent, bazat pe o intenție de veracitate – produce funcții sociale pozitive și dezirabile.În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Maria Simina Dimanceahttps://antropedia.com/sfertul....academic/mihai-s-rus